Arta Daniel


Pictura Daniel

    Nu pictez copaci ci arbori-hieroglife în care vibrează infinitul! Ca o comedie care se repetă, cu ghiduşii noi. Un teatru al lumii, ei trăiesc pentru oameni şi sunt plătiţi de Dumnezeu. Când plâng, îi aud doar poeţii…şi de câte ori nu reflectă chiar imaginea ta, încercând parcă să semene cu tine. Te admiră tăcut, ca nişte adolescenţi, şi la cuvântul tău se aruncă la picioarele tale. Se lasă pictaţi, cântaţi, traşi de păr, alungiţi, visaţi, îngânaţi, doar pentru tine. Ei nu se răzvrătesc. Se joacă uneori, şi-atunci devin albi, albaştri…dar nu prea mult, ca tu să poţi să-I recunoşti. Se joacă de-a v-aţi ascunse-lea, dar, pentru că nu ştiu să alerge, îşi pun mâinile la ochi şi cred că tu nu-I vezi.

Cântecele care sunt în tine nu vor fi întotdeauna cântate cu instrumente, dar tu poţi dansa în sufletul tău fără griji. Unde sunt grijile de fapt? Ele nu vin din tine şi nici nu a fost creat vreun loc special pentru ele în tine. Din tine se înalţă ramuri, şi se prelungesc rădăcini. Ce fel de copac eşti? Mare sau mic? Pom fructifer sau un arbore cu fruct ascuns? Pe cine hrăneşti şi pe cine umbreşti? Pe cine înalţi şi pe cine intimidezi cu statura ta?